DESPRE HRAMUL BISERICII

1. Hramul bisericii, înger ocrotitor al comunităţii drept-măritoare.

La naşterea din apă şi din duh, adică la botez, credinciosul primeşte odată cu numele, şi îngerul său păzitor, strajă credincioasă, păzitorul nostru de primejdii sufleteşti şi trupeşti.  În acest scop, îngerul ne acoperă cu aripile lui ocrotitoare ale bunătăţii, şi izgoneşte de la noi toată lucrarea întunecată şi vicleană a diavolului, care tânjeşte să ne răpească bucuria spirituală de a trăi fericiţi pe pământ.

Îngerul ocrotitor stă necontenit în faţa lui Dumnezeu şi se roagă să ne dea harul Său cel ceresc, ca să împlinim tot lucrul cel bineplăcut lui Dumnezeu, să ne întărim şi să fim ai Lui în veci, să ne desăvârşim în viaţa cea nouă întru Hristos, care s-a semănat în inima noastră prin Taina Sfântului Botez.  Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne călăuzeşte cu înţelepciune cerească, să împlinim neîncetat numai voia lui Dumnezeu şi luptă, în chip nevăzut alături de noi să biruim ispitele, necazurile şi păcatele prin care diavolul ne depărtează de Dumnezeu.

În timpul vieţii noastre pământeşti, îngerul păzitor se bucură cu toţi ceilalţi îngeri din cer dacă ne păstrăm sufletul şi trupul, templul duhului sfânt, curate şi neîntinate, iar în ceasul morţii, îngerul lui Dumnezeu ne ocroteşte de uneltirile diavolului care lucrează neîncetat să ne arunce sufletul în iad. Aşadar, în tot timpul vieţii noastre, aici pe pământ, îngerul păzitor este binefăcătorul nostru, şi prin lucrarea lui ocrotitoare, noi primim harul divin prin care creştem în Hristos, şi suntem fericiţi atât pe pământ cât şi în ceruri.

Lucrarea duhovnicească a îngerului păzitor al creştinului, are o mare asemănare cu hramul bisericii, lăcaş de slujire, rugăciune, reculegere duhovnicească, şi mântuire a individului, comunităţii şi neamului nostru.

 

2.     Numele hramului.

 

După tradiţia Bisericii Ortodoxe, fiecare biserică în momentul în care se târnoseşte de către episcop primeşte un nume, care devine hramul său.

Târnosirea este deci actul de botez al noului lăcaş de închinăciune, care primeşte de la arhiereu hramul său, numele său. Acest nume este un eveniment din istoria Sfântă, de pildă: Pogorârea Sfântului Duh, sau Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil (cum este cazul Bisericii noastre), Naşterea Domnului, Invierea Domnului, Înălţarea Domnului, Sfânta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului, Naşterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte:Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Sf. Dimitrie, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, etc.

Prin sfinţirea bisericii, hramul devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual. După iconografia ortodoxă, icoana hramului se aşează în iconostas în rândul întâi, la dreapta, alături de Sfintele Icoane Împărăteşti: Mântuitorul Iisus Hristos, şi Sfânta Fecioară Maria.

Hramul Bisericii se serbează cu deosebită solemnitate, la ziua pomenirii evenimentului sau sfântului, în prezenţa a sute şi mii de credincioşi, care vin în pelerinaj de la mari depărtări.

 

3.     Originea Hramului

 

Cuvântul hram vine din limba slavonă, şi înseamnă casă, o casă excepţională în care locuieşte Dumnezeu cu aleşii Săi. Acesta este adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră, şi a avut un vis minunat: a văzut o scară ce unea cerul cu pământul, şi pe care urcau şi coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit ²Locul acesta este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului², şi a uns piatra cu untdelemn sfinţit, şi l-a numit pe evreeşte Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).

Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice: ²Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este casă de rugăciune, iar voi aţi făcut-o peşteră de tâlhari² (Luca 19:46). Experienţa vieţii religioase creştine confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul a coborât pe pământ, sau că se înălţă de pe pământ la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor şi a sfinţilor.

De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică.

Cuvântul biserică este de origine grecească, şi însemnează casă împărătească, bazilica, locuinţa împăratului.  Romanii au numit bazilici tribunalele în care se făcea dreptatea în numele împăratului pământesc, al cezarului.

Ajungând pe tron, împăratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declară creştinismul religie de stat, şi între multe fapte mari şi frumoase ce le-a săvârşit, a fost şi aceea că donat creştinilor aceste tribunale, ca să le servească drept locaşuri de închinare. Donaţiile şi-au păstrat pe mai departe numele, dar şi-au schimbat total destinaţia, servind de acum înainte drept locaşuri de închinăciune, de convorbire şi unire spirituală cu Dumnezeu.

De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucrează în lume mântuirea. În acest lăcaş sfânt, sufletul creştinesc se întâlneşte cu Dumnezeu, în orice clipă, comunică cu El, se sfinţeşte şi se îndumnezeieşte, prin revărsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinţilor din cer şi ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pământ.

Zidurile bisericii devin sfinţite şi deosebite de ale altor case comune pentru că au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaş se aşează de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici noastre, sub însuşi ocrotirea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, care devin hramul bisericii.

 

4.     Sensul duhovnicesc al hramului.

 

Hramul are  o întreită semnificaţie în viaţa Bisericii, şi a comunităţii:

a)     religioasă;

b)     morală;

c)     unitate naţională;

 

a). Semnificaţia religioasă

 

Hramul împlineşte acelaşi rol în viaţa bisericii ca şi îngerul păzitor în viaţa particulară a credincioşilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijeşte de soarta ei. El veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci aceasta este mireasa lui Hristos.

Hramul ocroteşte Sfântul locaş, apărându-l de calamităţi: foc, apă, cutremure, războaie, distrugeri, profanare şi înjurături, de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai dreptei credinţe.

Hramul priveghează continu la viaţa spirituală a credincioşilor, care vin cu regularitate în sfântul lăcaş, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste.

Acestora le dă milă şi ajutor, îi scapă de necazuri şi nevoi, de dureri şi suflerinţe.

Hramul Bisericii este modelul viu de urmat în pelerinajul nostru pământesc prin viaţa harică a sfintelor taine, prin care creştem în Hristos, intrăm în comunitate de viaţă fericită cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram ajungem îngeri luminaţi în trup, una în sfinţenie, după care tânjeşte sufletul credinciosului drept-măritor. Când credinciosul exclamă: ²Mă duc la hram²!, semnificativ mărturiseşte – ²mă duc să mă unesc cu viaţa de har a hramului, a sfântului comemorat, să mă sfinţesc şi să fiu fericit²!

În timp ce îngerul păzitor al credinciosului se îngrijeşte de salvarea unui singur suflet creştinesc, hramul bisericii ocroteşte viaţa şi se îngrijeşte de mântuirea tuturor credincioşilor bisericii. El strânge laolaltă conştiinţa tuturor credincioşilor bisericii sub stindardul izbăvitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal, îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.

Hramul desăvârşeşte această unitate soteriologică în Hristos, a celor vii cu cei răposaţi. De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor şi binefăcătorilor sfântului locaş, ca Domnul să le răsplătească potrivit faptelor lor minunate, împlinite în viaţa lor pământească.

 

b). Semnificaţia morală

 

Semnificaţia morală a hramului rezultă din cea religioasă. Unitatea de credinţă şi viaţă întru Hristos, a celor mulţi care se adună ²la hram², creiază conştiinţa interdependenţei familiale, conştiinţa fraternităţii creştine, făurită prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul său este participarea activă la rugăciune în comun pentru implorarea, sub aceeaşi cupolă, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, milă şi spor pentru toţi, în toate cele bune, ocroteşte în necazuri şi dureri, scapă de primejdii şi încercări.

 

c). Hramul, simbol al păstrării unităţii comunitare

 

În istoria bimilenară a poporului român, hramul bisericilor a avut şi are şi o adâncă  semnificaţie de unitate naţională.

Hărăziţi de Dumnezeu a fi creştini încă  de la naştere, în toate provinciile României Mari: Ţara Românească, Moldova şi  Transilvania, trei surori din aceeaşi mamă, poporul român a avut şi păstrează aceeaşi credinţă în Hristos, aceeaşi limbă, tradiţii şi obiceiuri. Prin sfintele locaşuri de închinăciune, şi prin sfintele mânăstiri, presărate prin munţi, şi pe tot întinsul pământ străbun, din evlavia voievozilor şi a credincioşilor cucernici de la sate, târguri şi oraşe, poporul român şi-a păstrat limba, obiceiurile şi legea străbună, tradiţiile şi datinile moştenite din moşi strămoşi, aspiraţii şi idealuri comune; această valenţă de unitate naţională manifestându-se în deosebi cu prilejul pelerinajelor ²la hram². Aceste pelerinaje au fost izvoare de credinţă, o reînviere a elanului religios-moral al credincioşilor, ocazie de strângere a legăturilor de frăţietate dintre toţi românii.

Pelerinajele la hram, şi la praznicele de cinstire şi venerare a moaştelor sfinţilor, trebuie să aibă, alături de sfintele Taine ale Bisericii, un loc central în viaţa duhovnicească a credinciosului drept-măritor, nu numai în Ţara noastră de obârşie, ci şi aici, în cadrul comunităţilor româno-americane ortodoxe, bine ştiind că ele sunt adevărate case duhovniceşti, izvoare de apă vie, din care credincioşii sorb, ca dintr-un potir divin energii nesecate, de viaţă morală superioară, trăită în Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat.Vă invităm, fraţi şi surori, veniţi la Sfânta Biserică, veniţi la hram, veniţi la sfânta Înviere, veniţi în fiecare duminică, căci în fiecare duminică este sfânta Înviere, veniţi de luaţi lumina, veniţi şi beţi din paharul mântuirii, veniţi la Hristos!

(SURSA)


Comments are closed.