SMERENIA

Smerenia, o privire in oglinda realitatii.

În urma cu cîtiva ani ma întrebam de ce trebuie ca omul sa fie smerit, adica sa se “înjoseasca” în fata lui Dumnezeu, sa se faca mic, sa nu-si recunoasca meritele si sa nu se bucure de reusitele sale. Sa spuna ca e plin de pacate si sa se simta vinovat de orice gind nascut din instincte. Mi se parea un pic nedrept… si fals. Doar Dumnezeu stie orice gand, senzatie, sentiment. De ce trebuie sa-I spunem ca suntem altfel? De ce sa ne umplem de vinovatie si frica?
Abia mult mai tirziu am înteles adevaratul sens si necesitatea smereniei. Smerenia nu este înjosire, ea este TREZIRE. Pentru simplul fapt ca SMERENIA ESTE OPUSUL MÎNDRIEI.
Sa întelegem mai întai ce este mîndria? Este un pacat si ruperea de realitate. Lucrurile stau simplu: daca avem o reusita începem sa credem, in forul nostru interior, uneori chiar fara sa ne dam seama, ca suntem grozavi, ca suntem mai buni decît ceilalti semeni, ca le suntem superiori. Ignoram faptul ca daca am reusit într-un anumit domeniu, daca am avut succes într-o afacere sau relatie este pentru ca semenii nostri au decis ca suntem buni. Este meritul nostru desigur, am facut ceva pentru asta, dar daca am fi trait singuri pe aceasta planeta… cine ne-ar mai fi putut admira? Mandria este ruperea de Unime. Începi prin a te considera superior si sfarsesti prin a te vedea singur. Cui foloseste atunci acea superioritate???
Nu trebuie sa uitam cîteva aspecte:
– mai sunt si altii la fel de buni tot în acelasi domeniu;
– succesul e ceva trecator, este un dar al momentului;
– trebuie sa privim atat în sus unde sunt altii ce au performante mai mari, dar si în jos, de ce nu, unde sunt cei ce nu pot face ce facem noi.
– trebuie sa stim ca fiecare om este înzestrat de natura, sau mai bine zis de Divinitate cu anumite talente native si daca suntem buni într-un domeniu, s-ar putea sa fim « dezastre » în altele în care altii stralucesc.
– aflati pe culmile gloriei putem sa cadem în capcana orgoliului.
Astfel încep greselile de rationament si ne pierdem în iluzie. Un rationament gresit are ca urmare o situatie neplacuta si haotica pentru autorul rationamentului. Doi plus doi incep sa ne dea sapte! Doar pentru ca asa vrem noi…
Putem sa credem în mod gresit ca toti ceilalti ne sunt datori, fie cu servicii, fie cu admiratie, fie cu supunere… Putem crede ca noi vom reusi orice, oricum pentru ca suntem destepti sau frumosi, sau… autotputernici… Iar acest oricum nu este în concordanta cu realitatea. Acest oricum este orgoliu si atat. Ne transpune în iluzie… Iar aici intervine de fapt necesitatea stringenta a smereniei. Devenim orbi si traim într-o lume iluzorie. Ne credem mai sus, dar acel punct înalt în care ne situam s-ar putea sa nu apartina realitatii. Ne trezim intr-un scenariu inventat, frumos, dar… totusi doar un scenariu. In plus… pentru ca e nimeni nu mai e CA NOI… efectul va fi ca nimeni nu mai e CU NOI. Iar singuri nu putem reusi. Universul functioneaza în retea! Este o Unitate.

Ne rupem de lume pentru ca o tratam cu dispret, dar ceea ce e mai grav e ca ne rupem si de Dumnezeu, uitandu-L pentru ca ne consideram merituosi si de-acum noi putem sa facem orice. Însa fara EL, fara acest Prieten nimic nu este cu putinta. “Precum în cer asa si pe Pamînt”, nu este doar o vorba spusa la întamplare. Lucrurile de creaza întai în lumea spirituala, se nasc în lumea nevazutelor. Evenimentele se vad cu ceva timp în campul nostru auric, înainte de a deveni realitate. Cei ce vad în astral stiu asta. Evenimentele sunt create de propriul suflet, de Dumnezeul din noi, dar în cooperare cu Dumnezeul Pamîntului, care e de fapt unul si acelasi. Totul este legat, interconectat. Nu mai e un secret, nu mai e nici o noutate. “Eu în El si El în Mine” ne spunea IIsus. Si nu se referea doar la persoana Lui, ci la o realitate a Universului în care traim cu totii. Doar ne spunea ca putem face si lucruri “mai mari” decat a facut EL. Deci… haideti sa-L credem.
Smerenia este un cuvant sinonim cu realismul.
Sa fim realisti si sa realizam ca fara ceilalti nu putem face nimic în aceasta lume. Sa fim realisti si sa realizam ca frumusetea fizica e trecatoare si insuficienta pentru a aduce împlinirea, sa realizam ca banii nu ne apara de boli si nefericire, ca succesul e doar o secunda în fata infinitului, ca bunurile materiale pot disparea într-o clipa. Ce poate rezista fortelor naturii, sau focului sau apei? Sa fim realisti si sa întelegem ca NIMENI NU E PERFECT. Nimeni, nici chiar noi, chiar daca poate suntem (momentan) pe culmile succesului. Fara ceilalti si fara Dumnezeu, nimic nu suntem. Sa traim în realitate nu pe culmile mîndriei. Nimeni nu îsi poate fi suficient. Sau altfel spus autosuficienta nu aduce împlinire. Asa suntem creati! Asta a fost voia LUI.
Sa fim fericiti cînd realizam ceva, sa ne bucuram de noi însine, pentru ce avem si ce suntem. Daca n-am face-o ar fi falsitate, ar fi falsa smerenie, deci orgoliu. Ar fi ceva de genul: “Noi suntem smeriti, deci mai buni decît ceilalti!”
Sa ne bucuram de tot ce SUNTEM, AVEM si FACEM, dar sa nu ne pierdem REALISMUL, RATIONAMENTUL si ECHILIBRUL. Si mai ales dragostea si compasiunea fata de ceilalti. Sa constientizam ca ei sunt ecoul ce raspunde realizarilor noastre, în mii de voci umane spunand: reusita, succes, admiratie. Si nici recunostinta fata de Dumnezeu sa n-o uitam, FARA EL NIMIC NU SUNTEM. Legile Lui sunt perfecte. Sa le cunoastem cit mai bine, dar nu pentru a evada într-o lume imaginara unde sa uitam de viata noastra pamanteana, ci sa le stim doar pentru a ne fi de folos în construirea acestei vieti si a celei vesnice. Cam aceasta este smerenia, o privire aruncata în oglinda realitatii.
CREDINTA
LUMINA si IUBIRE.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *